Momente, trăiri, gânduri, dorinţe, descoperiri...

Am decis să ies şi eu într-o duminică de Florii pentru că era prea frumos afară. Soarele strălucea pe cerul curat şi albastru, iarba verde emana un miros de primăvară, iar păpădiile dominau câmpiile înverzite. Mi-am deschis rucsacul şi am băgat cartea de politici împreună cu dicţionarul de germană. L-am închis şi am plecat.

Am aşteptat cam 10 minute pentru ca autobuzul numărul 1 să vină. M-am urcat în el şi m-am aşezat comod pe cel mai apropiat scaun, lângă geam. În faţa mea statea o doamnă cu nişte bagaje mari, probabil că venea de la aeroport, din Zurich. Am dedus asta după eticheta de la bagajul său. Vorbea cu un domn de vis-a-vis. Nu suna a germană, probabil a daneză sau chiar a finlandeză, dar ştiu sigur că făcea parte dintr-o limbă germanică. Mă uit pe monitor şi sunt nedumerit: mă cobor la Sternenplatz sau la următoarea staţie? În cele din urmă, mi-am făcut un calcul şi m-am decis să mă cobor la Sternenplatz pentru că mi-a plăcut atmosfera de pe stradă atunci când m-am plimbat ultima oară. M-am coborât din autobuz şi m-am îndreptat spre un loc verde ce s-aşterne de-a lunul Rinului.

Cu privirea rătăcindă printre locurile frumoase pe care le vedeam, am ajuns în cele din urmă la locul spre care înaintam. Un pod care trecerea peste Rin mi-a apărut în faţă. Era plin de biciclişti care se plimbau de colo-colo. Apoi am făcut dreapta şi încercam să-mi găsesc un loc pe iarba proaspătă şi aromatizată. E o dorinţă de-a mea de a sta întins pe iarbă, savurând razele soarelui şi miroul de apă de mare. Plaja verde era plină de tineri. Îmi căutam cu atenţie un loc unde să mă aşez şi eu, însă nu îmi încetineam pasul, de teamă ca cineva să nu bănuiască că m-aş fi uitat la el/ea. După 70 de paşi mi-am găsit un loc superb, cam aglomerat ce-i drept, şi m-am aşezat pe iarbă.

Uitându-mă în jur, am constatat faptul că oamenii s-au pregătit serios pentru această ieşire la iarbă verde, aducându-şi pilote pe care le-au aşternut pe malul râului Rin. M-am aşezat oarecum comod, am privit în jur pentru câteva minute, admirând frumuseţea înconjurătoare. Mi-am scos cartea de politici şi am început să citesc de la pagina de unde am rămas data trecută. Nu mă puteam concentra pentru prea mult timp pentru că veşnic ceva îmi fura privirea. Un feribot care venea din Elveţia, plin de turişti entuziasmaţi, un avion personal care zbura foarte aproape de pâmânt, un tren pe care nemţii îl consideră Personal, însă pare mai mult a Rapid, un cuplu îndrăgostit ţinându-se de mână, o familie frumoasă – mama, tata şi copilul lor plimbându-se pe terasă. Apoi clădirea din spatele meu m-a lăsat şi până acum nedumerit – e un bloc de locuit sau un hotel? Era prea frumos pentru ca ochii mei să creadă perfecţiunea acelei clădiri.

Am revenit printre paginile mele care îmi tot spuneau cât de importante au fost cele două Tratate de la Roma din 1957. Chiar dacă am continuat să citesc, gândul meu zbura în altă parte – la o viaţă diferită de cea pe care am avut-o până acum şi la cea pe care aş putea-o avea în viitor. Mi-am ridicat ochii din carte din nou şi am privit spre doi tineri care erau la doi metri depărtare de mine. Ambii stăteau pe burtă şi se bronzau. Erau tineri, fără griji, cu zâmbetul pe buze, se priveau în ochi copilăreşte, iar la un moment dat el a început să-i cânte ceva. Dându-mi seama că-i privesc prea direct şi îndelungat, mi-am pus ochelarii de soare pentru a-mi acoperi privirea şi am continuat să-i urmăresc. Zâmbetul lor emana fericire, iar fericirea lor era sinceră, era pură. Se atingeau gingaş. După câteva clipe de tandreţe, ea deschide paginile unei reviste şi o frunzăreşte. Îi arată ceva cu degetul. El îşi scoate Iphone-ul şi butonează, probabil se juca cu multă pasiune. Erau desculţ, erau apropiaţi unul de altul. Se iubeau.

În dreapta mea, două familii tinere îşi luau rămas bun, pe semne una dintre ele pleca. S-au îmbrăţişat pe rând cu toţii cu multă căldură. Şi-au spus Ciao! Şi au plecat zâmbind. Cei care au rămas, i-au cumpărat fetiţei lor o îngheţată. Fetiţa se juca cu tatăl ei, îl ţinea de mână şi încerca să se amuze.

Un tânăr singur, dar bine îmbrăcat, se plimba pe terasă. Era îngândurat, însă părea hotărât. A mers odată pe lângă mine. În trei minute s-a întors. Şi-a continuat calea. Doi tineri, un bărbat şi o femeie au ieşit împreună să alerge. S-au echipat cu cele necesare şi neapărat cu un zâmbet şi au pornit cursa. Mi-am continuat cele două pagini care-mi mai rămăseseră din capitolul doi, după care am închis cartea. Mi-am luat ceva timp doar pentru mine, fără cărţi, laptop şi ziare, timp personal pentru a vedea şi reflecta, pentru a mirosi şi a simţi plăcerea vieţii. Şi am înţeles că e Germania!